Nu ştim dacă de aici am pornit.. sau aici urmeaza sa ajungem

Acum ceva timp, cineva mi-a dăruit să citesc o carte despre MOMO, o fetiţă cu bucle negre şi zbârlite, care trăia printre ruinele merelui oraş. Ea era MOMO, o fetiţă care deţinea miracolul ascultării, căci oricine avea ceva de spus mergea la MOMO. Cândva, în marele oraş, oamenii trăiau fericiţi din vise, amintiri şi poveşti. Ceva s-a întâmplat, căci a visa sau a-ţi aduce aminte de lucrurile frumoase devenise o crimă, prin care timpul era ucis. Şi, astfel, oamenii devin victime ale "secolului vitezei", trăind de fapt doar pentru a economisi timp, uitând să trăiască. MOMO, cu ajutorul Maestrului Ora, porneşte înr-o frumoasă aventură fantastică, reuşind să le redea oamenilor fericirea şi să-i înveţe să trăiască.

În Lumea lui MOMO, aventura o veţi porni voi, căci aici timpul se rostogoleşte foarte încet. Nimeni nu este stresat, şi toată lumea are timp să povestească, să creeze, să-şi imagineze, să asculte, să exploreze, să admire.. şi să se cunoasca. Lumea lui MOMO te va ajuta doar cum să  foloseşti timpul în favoarea ta şi a celorlalţi. Rămâi alături de noi, au mai rămas doar 11 zile de pierdut!

este timp.. încă mai este timp!

Să-ţi imaginezi, să visezi şi să crezi sunt poate singurele condiţii pe care orice om trebuie să le îndeplinească pentru a creşte mare, pentru a fi exact ceea ce îşi doreşte să fie, departe de orice compromis. Noi copiii avem totul: avem puterea imaginaţiei precum nimeni altcineva, deţinem arta de a visa, dar şi credinţa puternică că nimic nu ne este imposibil. Ajutaţi-ne să le păstrăm, să le ducem mai departe şi să le transformăm în adevărate valori. Lăsaţi-ne să păstrăm vie lumea poveştilor în această lume pe alocuri plictisitoare, aglomerată; iar împreună cu ele să ne inventăm personajele, să ne creăm propriile jocuri cu entuziasmul şi bucuria unei copilării fără de sfârşit. Voi, cei mari, rămâneţi alături de noi şi redescoperiţi bucuria de a face lucruri mici, dar mai ales oferiţi-vă libertatea de a fi voi înşivă de a visa.. încă a visa. Pentru asta e timp.

Ce-am făcut cu timpul?..sau portret de mamica urbana

de Mira Loghin
Mami hai să ne jucam de-a....stai puiule doar ce am venit de la serviciu, să mă dezbrac şi să îmi revin niţel. Mamii te joci cu mine de-a indienii? Acus, acus dragul mamii, tocmai am pus cartofiorii la fiert, acum spăl salata, în curând o să avem cina. Peste puţin auzi chiote. Piticul iese din cameră călare pe un căluţ imaginar la galop, zguduind podeaua. Mai înceet, te rog!!! E prea multă gălăgie, si vecinii.. în linişte nu s-ar putea să te joci??

Maaaamiiii, vino până la mine în cameră să-ţi arăt ce construcţie am făcut din cuburi, e pana până la tavan!!..cum să nu iubirea mea, doar să bag o maşină de rufe la spălat..dar dacă vrei îţi pune mama desene să stai cuminţel..după un timp urmează masa de seară, apoi băiţa..şi somnul. 

Răsuflii uşurată şi te arunci pe canapea. Preiei telecomanda lăsată de cineva înaintea ta pe măsuţă. Schimbi canalul. Pe un post unde se vorbeşte mult şi atât. Ai vedea un film sau chiar să mai citeşti din cartea care asteaptă de nişte săptămâni bune tot la pagina 10.  Te gandeşti deja că ai uitat să bagi o maşină de rufe şi ce cumpărături mai ai mâine de făcut. Piticul doarme, îl priveşti cu drag şi îl săruţi . E dulce ca un îngeraş. Verşi o lacrimă şi te simţi vinovată că azi nu ai petrecut cu el nici măcar o jumătate de oră. Eşti ocupată.. toată lumea ştie. Şi obosită.. Întreaga casă e pe tine şi atâtea drumuri lungi de colo colo prin oraş. Şi slujba asta unde tocmai ai fost promovată, dar ce să-i faci câştigi foarte bine, în plus ţi-au dat maşină şi telefon.. şi uite, în ultimul an ai cumpărat atâtea pentru casă, măcar nu mai ai stresul lor. Şi totuşi sunt atâtea lucruri de făcut!! Şi nu ai timp de pierdut.

Te priveşti în oglindă şi realizezi că nici pe la cosmetică nu ai mai trecut de luni bune, iar sala de sport e mult prea departe de drumurile tale zilnice.. of şi ţi se văd câteva fire albe. În plus faţa ta obosită, ochii încercănaţi îţi dau o alură morocănoasă, tristă. Nu te mai gândeşti cât timp a trecut de la o seară frumoasă cu prietenii, cu omul drag care iti imparte tacerile, ceaiuri, râsete şi poveşti frumoase, un spectacol de teatru.. o plimbare.. si chiar tu, singură în parc. Noroc cu telefonul, doar el te mai trezeşte că suntem în Octombrie, şi e toamnă bine. Şi mai există şi facebook-ul unde îi poţi vedea pe toţi. Culmea şi mama ta şi-a făcut pagină, aşa îi mai vezi pe cei de acasă, mai iei o reţetă nouă... 

Şi unde eşti tu în toate acestea? Unde e timpul tău? In care doar sa fii. Unde e timpul pe care să îl dăruieşti celor pe care îi iubeşti? Ce-ai făcut cu el? Dar, mai ales, cine să ţi-l dea înapoi?...un prieten drag îţi postează pe wall "Timpul este însăşi viaţa. Iar viaţa salasluieşte în inimă".

Zambesti si dai like.

Hai la Momo!

S-ar putea crede că Momo a avut un mare noroc că a dat de oameni atât de cumsecade ― iar Momo însăşi avea această părere. Foarte curând însă s-a dovedit că şi oamenii au avut tot atât de mare noroc. Aveau nevoie de Momo şi se mirau cum de au scos-o la capăt mai înainte, fără ea. Cu cât trecea mai multă vreme de când fetiţa era la ei, cu atât mai necesară le devenea, atât de necesară încât se temeau ca nu cumva într-o bună zi să plece iar în lume. Astfel se întâmpla ca Momo să aibă foarte mulţi musafiri. Aproape întotdeauna putea fi văzut câte cineva şezând lângă ea şi vorbindu-i însufleţit. Cei ce aveau nevoie de ea şi nu puteau veni, trimiteau după ea pentru a o aduce la ei. Iar celor ce nu-şi dăduseră încă seama că aveau nevoie de ea li se spunea de către ceilalţi:

― Du-te la Momo!

.....

Aspectul exterior al lui Momo era într-adevăr oarecum straniu şi ar fi putut probabil să sperie întrucâtva oamenii preţuind mult curăţenia şi rânduiala. Era micuţă şi cam slăbuţă, încât cu cea mai mare bună voinţă lumea nu-şi putea da seama dacă n-are decât opt ani sau a şi împlinit doisprezece. 

Avea bucle negre ca pana corbului, zbârlite, aratând ca şi cum n-ar fi fost niciodată atinse de vreun pieptane sau de o foarfecă. 

Avea ochi foarte mari, minunat de frumoşi şi la fel de negri, iar picioarele îi erau de aceeaşi culoare, căci umbla aproape întotdeauna desculţă. Doar iarna purta uneori ghete, dar erau diferite, nu se potriveau între ele şi pe lânga aceasta îi şi erau mult prea mari. Cauza era că Momo nu avea nimic altceva decât ceea ce găsea întâmplător sau i se dăruia. 

Fusta îi era cusută din diferite petice pestriţe şi îi atârna până la glezne. 

Pe deasupra purta un surtuc bărbătesc, vechi şi mult prea larg, ale cărui mâneci erau suflecate la încheietura mâinii. Momo nu vroia să le taie căci se gândea, prevăzătoare, că va mai creşte şi nu se putea şti dacă va mai găsi vreodată un surtuc atât de frumos şi de folositor, cu atât de multe buzunare.

Introducere

Vă întrebaţi oare cine este Momo? Cum este în Lumea lui Momo?

Să vă dăm câteva indicii.

Primul indiciu:

- Spui că te cheamă Momo, aşa-i?

- Da.

- E un nume frumos, dar nu l-am mai auzit niciodată. Cine ţi l-a dat?

- Eu, spuse Momo.

- Tu singură ţi-ai dat numele?

- Da.

- Când te-ai născut?

Momo se gândi şi spuse într-un târziu:

- După câte îmi amintesc, am fost dintotdeauna.

[.....]

- (...) Câţi ani ai de fapt?

- O sută, spuse Momo şovăitor.

Oamenii râseră. Credeau că e o glumă.

- Să vorbim serios. Câţi ani ai?

- O sută şi doi, răspunse Momo, încă şi mai şovăitor.

Al doilea indiciu:

Întreaga lume e o mare poveste în care apărem şi noi.